Animale nocturne

      Un Liliac este un mamifer din ordinul Chiroptera.

Liliacul este singurul mamifer zburător. El comunică prin sunete ascuțite numite ultrasunete, sunete care nu se pot auzi de către om. Aripile liliacului sunt de fapt „mâini”. Aripile sunt formate prin unirea degetelor cu o membrană. Liliacul are un zbor iute și în zigzag. Este un animal nocturn care trăiește în peșteri și poduri (de preferabil întunecoase). Noaptea este foarte activ iar ziua doarme atârnat cu capul în jos. Membrele anterioare sunt aripi. Dinții sunt ca la cârtiță. Femela naște un pui care are ochii închiși și nu are păr. El este hrănit cu lapte iar iarna hibernează (de exemplu în poduri sau peșteri). Prin sensibilitatea la poluare și prin nutriția diversificată, liliecii sunt considerați indicatori ecologici.

Într-un articol publicat în decembrie 2011, se arată că, în galeriile de la Roșia Montană și în sat, față de cele 9 specii de lilieci cunoscute anterior la Roșia Montană s-au identificat alte 3 specii noi (Rhinolophus hipposideros, M. brandtiiși Pipistrellus (=Hypsugo) savii)^[1]. Numărul mare de specii de lilieci confirmate la Roșia Montană: 12, față de 34 în toată România sau 45 în Europa este un indicator pentru biodiversitate;

Importanța speciilor de la Roșia Montană în raport cu legile și convențiile de conservare a faunei:

• Jumătate din specii sunt amenințate și una în situație critică; celelalte, cu două excepții, sunt catalogate ca vulnerabile;
• O specie dintre cele descoperite recent (Rhinolophus hipposideros) este pe lista prioritară de conservare la nivel național;
• Toate speciile sunt cuprinse în convențiile internaționale și europene privind conservarea faunei și habitatelor
• Pentru Pipistrellus (=Hypsugo) savi este estimată o populație de doar 100 de exemplare la nivelul întregii țări.

     Bufniță sau buhă este un nume dat mai multor specii de păsări din familia Strigidae (Strigide), ordinul Strigiformes. Majoritatea sunt solitare și nocturne.Cea mai cunoscută în România este Bufnița, Bufnița mare sau Buha, numită științific Bubo bubo.

Ciuf de padure

Bufnița are dimensiuni relativ mari, ajungând la peste 61 cm si 170 cm anvergura aripilor. Este o pasăre impresionantă, care a dat naștere la numeroase povestiri și legende. Vânează numai noaptea, zburând fără zgomot, la distanțe de până la 15 km de cuib, acoperind prin urmare cca. 700 km pătrați. Cu toate acestea, densitatea acestor păsări poate fi mult mai mare, dacă există hrană suficientă. Ca și populațiile de vulpi și pisici sălbatice și populația de bufnițe depinde direct de populațiile de rozătoare (șoareci, șobolani, iepuri, bizami etc). La nevoie se hrănește și cu insecte. Răspândită în Eurasia și nordul Africii, buha se găsește la noi mai ales în Lunca Dunării și zonele de câmpie, mai bogate în rozătoare.

O bufniţă din Alaska, numită în engleză Horned Owl.

Superstițiile occidentale au atribuit bufniței și celorlalți reprezentanți ai ordinuluiStrigiformes tot felul de puteri sumbre, determinând vânarea sălbatică a acestora. Aduse de populațiile de coloniști apuseni și la români, unele din aceste superstiții au prins pe alocuri, ca de pildă ce după care buha ar vesti, prin cântecul ei, moartea cuiva. În vechime, folclorul românesc atribuia bufniței rolul de mesager sau vestitor al pădurii. Deși culorile variază în funcție de specie, culoarea cea mai des întâlnită este maro închis și deschis, în partea anterioară fiind vizibile dungi în nuanțe de alb combinat cu negru sau galben. Are aripile lungi, iar coada și picioarele sunt scurte. Ghearele puternice îi sunt necesare pentru a se agăța bine pe crengile copacilor și pentru a vâna.

Se hrănește cu șoareci, crabi, broaște, lilieci mici, insecte sau chiar iepuri. Deși această pasăre și-a atras un renume negativ din cauza sunetului lugubru, asemănător cu un vaiet, ea este foarte folositoare, vânând într-un an aproximativ 10 000 de șoareci care, înmulțindu-se, ar consuma cantități uriașe de hrană și ar duce la răspândirea multor boli. Nu are mulți dușmani, pentru că iese noaptea și este bine camuflată de culorile penelor.

Bufnița este cea mai mare pasăre răpitoare de noapte, ajungând la înălțimea cuprinsă între 15 și 61 cm. Trăiește singură în cuiburi construite în crengile sau scorburile copacilor și pe pământ, în regiuni stâncoase. Datorită capacității de adaptare atât la clima caldă cât și la cea rece, bufnița poate fi întâlnită pe întreg globul pământesc, excepție făcând Antarctica.

Corpul bufniței este rotund, acoperit de un penaj bogat, cu un cap mare la care se remarcă 2 ochi rotunzi galbeni-portocalii ce ocupă jumătate din mărimea capului.

Bufnița este singura pasăre care are ochii situați pe partea anterioara a capului. Spre deosebire de ai oamenilor, aceștia sunt ficși. Din această cauză are un gât scurt, dar foarte flexibil, pe care îl poate întoarce în aproape toate părțile.